În multe spitale din România, poate chiar în mai multe decât ne place să recunoaștem, uniforma nu vine cu regulament tipărit și ștampilat. Nu primești la angajare un mic dosar cu „așa ai voie să te îmbraci, așa nu”. Primești, cel mult, câteva indicații în treacăt: „Îți iei și tu un costum, ceva albastru sau verde, cum au colegii”. Restul, te descurci.
Caută, probează, întreabă, observă. Așa ajung medicii, asistentele, infirmierele să-și construiască singuri felul în care arată la serviciu.
În spatele acestei libertăți aparent comode stau o mulțime de decizii mărunte, dar importante: ce material aleg, ce culoare, cât de larg sau cât de mulat să fie, câte buzunare îmi trebuie, cât investesc, cum îl spăl. Nu e vorba doar de estetică, deși și aceea contează.
Costumul înseamnă confort în ture lungi, felul în care te miști, siguranța că poți lucra în voie, dar și imaginea pe care o transmiți pacientului care, de multe ori, te vede prima dată exact prin filtrul uniformei.
Libertatea de a alege și regulile nevăzute
Când nu ai un cod vestimentar impus, primul sentiment este că poți decide tu cum vrei să arăți. „Nu vine nimeni să-mi spună ce culoare să port”, mi-a spus odată o asistentă. Sună bine, dar după câteva zile pe o secție nouă îți dai seama că libertatea asta are, de fapt, niște margini.
În fiecare spital există o cultură neoficială. Nu e afișată pe ușă, dar se simte în holuri. Te uiți în jur și vezi că, deși nimeni nu a dat vreo dispoziție scrisă, majoritatea colegilor poartă cam aceleași nuanțe.
Pe o secție domină bleumarinul, pe alta verdele, în altă parte griul discret. Un laborator întreg poate fi aproape identic îmbrăcat, de parcă ar exista un contract secret. Noii veniți se aliniaza natural, fără să-și pună prea multe întrebări. E un fel de „nu așa se face pe aici” spus doar din priviri.
Mai e și partea aceea subtilă legată de felul în care ești perceput. Un costum îngrijit, decent, într-o culoare calmă, transmite imediat seriozitate. Unul foarte mulat sau foarte scurt, cu imprimeuri foarte stridente, poate fi privit ca nepotrivit, mai ales în spitalele mari sau în cele universitare, unde tradiția apasă greu. Chiar fără regulament, bunul simț profesional pune niște limite pe care majoritatea le respectă instinctiv.
Cum ajunge confortul să fie criteriul principal
Dacă îi întrebi pe cei care lucrează de ani buni în spital ce contează cel mai mult la un costum medical, puțini îți vor spune „să arate bine”. Răspunsul care revine, aproape identic, este „să pot respira în el, să nu mă încurce”.
Când petreci zece, doisprezece ore printre saloane, pe coridoare sau în sala de tratamente, hainele devin partenerul tău de lucru. Dacă partenerul e incomod, se simte din prima gardă.
Confortul începe de la material. Costume prea groase, din țesături tari, devin greu de suportat în secțiile încălzite excesiv, mai ales vara, când aerul pare că stă pe loc. Pe de altă parte, materiale foarte subțiri, care se șifonează imediat, te fac să pari obosit și neîngrijit după câteva ore. Oamenii caută ceva la mijloc: o țesătură care lasă pielea să respire, dar nu se mototolește la prima mișcare, nu se lipește de spate și nu atârnă greu pe umeri.
Croiala vine imediat după material. Un costum ales „după ochi” în magazin poate părea perfect în oglindă, până când ajungi la pacient și trebuie să te apleci, să ridici brațele, să întorci bolnavul în pat. Atunci descoperi dacă bluza te ține în umeri sau îți trage de gât, dacă pantalonii îți blochează genunchiul sau, dimpotrivă, alunecă prea mult.
Tocmai de aceea mulți își iau costume puțin mai lejere, cu elastic în talie, cu rezerve de material în zonele de mișcare, astfel încât să nu fie nevoiți să se gândească permanent la ce poartă.
Greutatea materialului e un detaliu la care nu te gândești prea mult când cumperi primul costum, dar îl simți după câteva ture. Un costum greu te obosește, mai ales dacă peste el porți halat, șorț, echipament de protecție. Un costum ușor, bine croit, ajunge să dispară din atenție, iar acesta e semn bun. Când uiți că îl ai pe tine și îți vezi de pacienți, înseamnă că ai nimerit bine.
Țesătura și felul în care „respiră” pielea
În spitalele fără reguli clare, fiecare își alege și microclimatul în care va trăi la serviciu. Pare un cuvânt mare, dar la final, tot la piele și la transpirație ajungem. Mulți se orientează spre amestecuri de bumbac cu fibre sintetice. Asta pentru că bumbacul simplu este plăcut, moale, dar se șifonează repede și, după mai multe spălări la temperaturi înalte, se poate lăsa sau își schimbă forma.
Țesăturile cu puțin elastan dau libertate de mișcare și se așază frumos pe corp, fără să strângă și fără să „bâzâie” pe umeri. Poliesterul, atât de criticat în hainele de zi cu zi, devine brusc util când trebuie să speli costumul constant la 60 de grade, să-l scoți repede din mașina de spălat și să fie gata pentru tura următoare.
Cine lucrează în bloc operator sau în terapie intensivă, în zone cu risc mare de contaminare, caută de obicei materiale puțin mai dense, capabile să facă față mai bine contactului cu fluide, chiar dacă peste ele se adaugă halate și echipamente de unică folosință.
Croiala care te lasă să te miști fără să te gândești la ea
Viața într-un spital nu arată deloc ca în fotografiile rigide din broșuri. Nu stai în picioare, nemișcat, lângă patul pacientului. Te apleci, te ridici, alergi efectiv pe coridor, te întorci brusc la un monitor, ridici brancarde. De aceea, hainele trebuie să țină pasul cu tine.
Pantalonii drepți, care nu se agață de încălțăminte și nu flutură excesiv, sunt preferați în multe secții. Bluzele cu mici deschideri laterale la tiv permit aplecări fără ca materialul să te taie în talie. O cusătură plasată prost pe umăr poate să te enerveze toată ziua.
Un decolteu prea înalt te „strânge”, unul prea adânc te pune în dificultate când te apleci. De multe ori, cadrele medicale descoperă toate astea după ce poartă câteva săptămâni un costum, nu în cabina de probă.
Buzunare, fermoare și celelalte detalii aparent mărunte
Cine nu a lucrat în spital are impresia că buzunarele sunt un moft. Dar dacă stai de vorbă cu cineva cu vechime, o să auzi fraza „nu există prea multe buzunare”. Viața de zi cu zi în spital înseamnă stetoscop, pixuri, carnețel, telefon de serviciu, cartele de acces, chei, beeper, mănuși, dezinfectant, uneori foarfecă sau alte instrumente mici. Toate astea trebuie puse undeva, la îndemână.
De aici rezultă o preocupare reală pentru numărul și adâncimea buzunarelor. Bluza cu două buzunare mari în față devine aproape uniformă neoficială pentru asistente. Pantalonii cu buzunare laterale sunt preferați în locul celor complet simpli. Important este ca buzunarele să fie suficient de adânci încât să nu cadă obiectele la prima aplecare, dar nu atât de mari încât să atârne inestetic și să te tragă în jos.
Și sistemul de închidere contează, deși la prima vedere nu pare mare lucru. Unii se simt mai în siguranță cu fermoar, alții preferă capsele sau nasturii, convinși că se pot desface mai repede dacă trebuie să schimbe costumul între două proceduri.
Sunt și mici detalii de personalizare, ecusoane colorate, brelocuri discrete prinse de buzunar sau un ac de siguranță pe care doar colegii îl observă. Toate acestea fac parte din felul în care fiecare își apropie uniforma, o transformă într-o haină „a lui”, nu doar în ceva impus de locul de muncă.
Culorile și mesajul transmis pacienților
Lipsa unui regulament strict se vede cel mai tare la capitolul culori. În același spital, într-o dimineață, poți întâlni albastru intens, verde pastel, mov, gri cald, alb imaculat și, pe secțiile de pediatrie, chiar imprimeuri mici, jucăușe. La prima vedere pare un mozaic, dar dacă privești mai atent, culorile au o logică a lor.
Albastrul și verdele au ajuns, aproape peste tot în lume, să fie asociate cu domeniul medical. Sunt culori reci, liniștitoare, care nu agasează ochiul. În saloanele unde pacienții sunt speriați sau dureroși, o uniformă în nuanțe calme poate să îi ajute să se relaxeze măcar un pic. Nu rezolvă problema de fond, dar face loc pentru dialog.
Unii profesioniști aleg culori mai închise, pentru că petele se văd mai greu și costumul pare mai „iertător”. Alții preferă culori deschise tocmai pentru că trădează imediat orice urmă de murdărie și îi obligă să schimbe mai des hainele. Aici intervine și tipul de activitate: un chirurg care intră mereu în sală are alte nevoi decât o asistentă de la recoltări sau un medic de familie care consultă în ambulatoriu.
Pe secțiile de copii, culorile au uneori misiunea lor terapeutică. O bluză cu desene mici, cu nori, cu animăluțe stilizate poate rupe un pic din atmosfera de spaimă. Un copil reacționează diferit la o persoană îmbrăcată complet în alb, cu față serioasă, față de cineva cu un costum colorat, cu un mic desen la buzunar. Sunt detalii aparent mărunte, dar care fac ca relația să pornească altfel.
De ce albul rămâne, totuși, în joc
Chiar dacă spitalele s-au colorat, albul nu a dispărut și probabil că nu o va face prea repede. Halatul alb este încă un fel de simbol al medicului, al autorității profesionale. Mulți medici poartă halatul alb peste costumul colorat, mai ales în ambulatoriu sau la consultul de cabinet. Când intri într-o încăpere și vezi halatul alb, mintea asociază imediat imaginea cu ideea de îngrijire, de „om care știe ce face”.
Problema cu albul este că nu iartă nimic. Orice pată, orice urmă de oboseală se vede imediat. În secțiile în care se lucrează cu fluide, cu sânge, cu secreții, puțini își permit să poarte costume complet albe. Acolo, albul rămâne mai degrabă rezervat pentru halate, șorțuri, piese ușor de dat jos și schimbat în timpul zilei.
Igiena și controlul infecțiilor, dincolo de regulament
Chiar dacă nu există ordine scrise despre culori și croieli, igiena nu poate fi lăsată la voia întâmplării. Costumul medical este, până la urmă, un strat de protecție între profesionist și tot ce înseamnă mediul spitalicesc. Din acest motiv, majoritatea celor care lucrează în sistem caută materiale care suportă spălări dese, la temperaturi ridicate, fără să se deformeze complet sau să-și piardă culoarea după câteva luni.
Mulți își cumpără câteva seturi identice, special pentru gărzi. E mai simplu să nu stai dimineața, după o noapte scurtă, să te gândești ce să îmbraci. Ieși din casă, iei unul din șir, știi că se așază bine și că poate fi aruncat direct în mașina de spălat când ajungi acasă. Am auzit deseori povestea cu „raftul de costume”, un colț de dulap rezervat doar uniformelor, separat de hainele de zi cu zi.
În spitalele unde nu există spălătorie proprie sau nu se asigură curățarea uniformelor, oamenii duc costumele acasă. Aici apare o grijă în plus. Mulți au dezvoltat, fără să-și spună neapărat așa, un mic ritual. Costumul este dat jos aproape de ușă, pus imediat într-un coș separat, de unde ajunge direct în mașina de spălat.
Abia după duș urmează îmbrăcatul în haine „de acasă”. Sunt gesturi mici, dar ele arată cât de mult ține fiecare la protecția familiei, mai ales când acasă îi așteaptă copii sau persoane în vârstă.
Bugetul personal și alegerile făcute cu calculatorul în minte
Un alt lucru pe care nu îl vede publicul este că, în multe spitale, uniforma nu este asigurată integral de angajator. Cadrele medicale își cumpără singure costumele sau primesc doar o mică decontare. Așa că, la toate criteriile discutate mai sus, se adaugă și unul foarte concret: cât îmi permit.
Dacă ai nevoie de trei, patru sau chiar mai multe costume ca să acoperi o săptămână întreagă de ture, începi inevitabil să calculezi.
Nu poți alege mereu cel mai scump material, dar nici nu vrei să te trezești după două spălări cu un costum plin de scame sau cu culoarea deformată. Așa au început să fie căutați producătorii locali, magazinele specializate, micile ateliere care lucrează direct cu personalul medical.
Tot mai mulți medici și asistenți se orientează spre costume medicale fabricate in Romania, tocmai pentru că au apărut firme care ascultă feedback-ul oamenilor din spitale și își modifică modelele după ce aud, la propriu, ce îi jenează sau ce le place.
Rezistența în timp devine importantă. Un costum care ține bine un an și jumătate, spălat intens, este mai avantajos decât unul la jumătate de preț care arată „obosit” după câteva luni. După o vreme, fiecare ajunge să aibă mărcile lui preferate, magazinele unde intră cu încredere, modele pe care le recumpără fără să mai stea mult pe gânduri.
Colectivul, „moda” din spital și dorința de a te integra
Deși poate suna un pic ciudat, și în spital există un fel de modă. Nu vorbim despre tendințe de podium, ci despre culori și croieli care, din când în când, prind și se răspândesc rapid pe o secție.
Apare un anumit tip de costum, într-o nuanță care place, îl vezi la două asistente, apoi la cinci, apoi pare că jumătate de colectiv s-a sincronizat. Nimeni nu a dat vreo dispoziție, pur și simplu oamenii se influențează unii pe alții.
Tinerii rezidenți intră, de obicei, în ritmul secției. Dacă asistentele cu vechime poartă costume sobre, fără imprimeuri, și ei tind să rămână în aceleași tonuri. Dacă directorul medical sau șeful de secție apare mereu într-un anumit tip de uniformă, e greu să ignori modelul. Nu vrei să fii „oaia neagră” care se îmbracă complet diferit, mai ales în primele luni, când încă îți cauți locul.
În același timp, există și nevoia de a fi recunoscut. În secțiile aglomerate, unii își aleg o nuanță ușor diferită, tot din registrul acceptat, ca să fie mai ușor de identificat. „Sunt medicul în albastru spre petrol, nu cel în turcoaz”, îți spui uneori, râzând cu colegii. E o mică formă de identitate într-un spațiu unde totul pare standardizat.
Diferențe între specialități, chiar și fără reguli scrise
Chiar și acolo unde nimeni nu a scris un regulament, specialitățile își construiesc propriul lor cod. În blocul operator, de exemplu, aproape toată lumea poartă verde sau albastru. Nu scrie asta în vreo lege, dar ține de contrastul cu sângele, de modul în care ochiul obosește mai puțin când lucrezi ore întregi într-un mediu intens luminat.
În secțiile de pediatrie, atmosfera este complet diferită. Acolo vezi mai des culori pastel, imprimeuri discrete, desene care îndulcesc puțin imaginea. Ideea nu e să transformi salonul într-un parc de distracții, ci să mai rupi din tensiunea pe care o simte un copil speriat.
În psihiatrie se preferă, de regulă, tonuri neutre, liniștite, griuri, bejuri, verde închis, ca să nu stimuleze inutil pacienții. În laboratoare și în zonele tehnice se merge mult pe practic: materiale rezistente la substanțe, culori care rezistă la spălări dese și la dezinfectanți.
Chiar în cadrul aceleiași specialități apar diferențe. Într-o secție de chirurgie, unii medici își păstrează același costum întreaga zi, trecând cu el din sală în salon, alții preferă să se schimbe între intervenții și vizita la pacienți. Unii stau ziua în costum colorat și halat alb, iar în sală trec la echipamentul special, alții își păstrează aceeași linie cromatică peste tot.
Toate aceste nuanțe arată, până la urmă, felul în care fiecare își organizează confortul și felul în care își vede rolul în echipă.
Cum arată, de fapt, un costum „potrivit” când nu există reguli clare?
După ce treci prin toate detaliile, rămâne întrebarea simplă și greu de ocolit: cum arată un costum medical bun, profesionist, acolo unde nimeni nu îți spune exact ce să porți?
Răspunsurile nu sunt identice, dar se adună în câteva idei comune, spuse cu alte cuvinte de fiecare om din sistem.
Un costum potrivit este, înainte de toate, curat și îngrijit. Fără pete vechi, fără rupturi cusute „la repezeală” și lăsate așa luni întregi. Pacientul nu știe din ce material e bluza ta, dar vede imediat dacă arată proaspăt sau obosit. În mijlocul suferinței, a vedea în fața ta un om care arată îngrijit e un fel de garanție tăcută că îți pasă.
Apoi vine decența. Nu vorbim despre rigiditate, ci despre o croială care respectă corpul și locul de muncă. Nimeni nu cere costume lipsite de personalitate, dar nici uniforme care par de ieșit seara în oraș. Decolteurile moderate, lungimea corectă a bluzei, pantalonii care nu urcă sau nu cad la fiecare pas, toate transmit respect, atât față de pacient, cât și față de colegi.
La urmă, dar foarte important, este sentimentul acela că nu trebuie să te gândești permanent la ce porți. Când costumul te jenează, te încinge, te face să tragi mereu de el, îți consumă energie.
Când, în schimb, uiți complet de el și rămâi doar tu, pacientul și actul medical, înseamnă că ai găsit uniforma potrivită. În spitalele în care regulile clare de uniformă lipsesc, costumele medicale devin o prelungire a felului în care fiecare își înțelege meseria, echilibrând, cum poate mai bine, grija pentru pacient, respectul pentru locul de muncă și nevoia firească de a te simți om în hainele în care îți trăiești mare parte din viață.
